Protestul din 15 septembrie, din Piața Victoriei, nu poate fi redus la imaginile cu îmbrânceli, gaze lacrimogene și confruntări dintre manifestanți și forțele de ordine.
Dincolo de incidente, în stradă s-a văzut o nemulțumire socială puternică, acumulată în ani și amplificată în ultima perioadă de scumpiri, inflație, creșterea prețurilor carburanților și de instabilitatea politică.
Unul dintre momentele care au definit manifestația a fost refuzul protestatarilor de a mai rămâne între gardurile metalice instalate de Jandarmerie. Oamenii le-au numit, fără menajamente, „țarcurile Jandarmeriei” și au refuzat să accepte ca protestul lor să fie limitat la spațiul delimitat de acestea.
Pentru manifestanți, gestul a avut o semnificație mai mare decât simpla înlăturare a unor garduri. A fost expresia unei frustrări acumulate și a sentimentului că cetățeanul venit să protesteze nu trebuie tratat ca un om care trebuie ținut între bariere.
Tensiunile au crescut, dispozitivul forțelor de ordine a fost forțat, iar Jandarmeria a intervenit inclusiv cu substanțe iritant-lacrimogene. Au existat confruntări și incidente care trebuie analizate pe baza faptelor și a imaginilor disponibile.
În spațiul public a apărut și ipoteza unor persoane „infiltrate” care ar fi instigat manifestanții. Până la prezentarea unor dovezi concludente, această explicație nu trebuie confundată cu un fapt stabilit.
Ceea ce nu poate fi ignorat este însă starea oamenilor care au ieșit în stradă: furie, frustrare și sentimentul că, după ani întregi de nemulțumiri, vocea lor nu mai este ascultată.
Pentru o parte dintre cei prezenți, victoria simbolică a zilei de 15 septembrie a fost tocmai refuzul de a mai protesta în „țarcurile” delimitate de Jandarmerie.
Nu gardurile au fost miza protestului. Ele au devenit însă, pentru acești oameni, simbolul unei limite pe care nu au mai vrut să o accepte.
Iar mesajul transmis din Piața Victoriei a fost unul limpede: oamenii au venit să protesteze, nu să fie îngrădiți.
Dincolo de imaginile selectate și prezentate publicului, există și perspectiva oamenilor care s-au aflat efectiv în mijlocul evenimentelor.
La fața locului am văzut mame cu copii încercând să se îndepărteze din zonele în care interveniseră forțele de ordine. Am văzut oameni fugind pe străzile și prin parcurile din jurul Pieței Victoriei, urmăriți de jandarmi, într-o atmosferă de panică și tensiune.
La protest au fost prezente inclusiv persoane cu dizabilități, oameni care veniseră să-și strige nemulțumirea și care s-au trezit, odată cu escaladarea incidentelor, în zone în care au fost folosite substanțe iritant-lacrimogene.
Folosirea gazelor nu este o simplă impresie a participanților. Jandarmeria a confirmat oficial utilizarea substanțelor iritant-lacrimogene, iar mai multe persoane au avut nevoie de îngrijiri medicale, trei dintre acestea acuzând probleme respiratorii după expunerea la gaze.
Și atunci apare o întrebare la care opinia publică merită un răspuns limpede:
Cine a decis folosirea gazelor lacrimogene și care au fost criteriile concrete în baza cărora s-a luat această decizie? Cine a coordonat intervenția și ce măsuri au fost luate pentru protejarea persoanelor vulnerabile aflate în mulțime?
Jandarmeria susține că substanțele iritant-lacrimogene au fost utilizate punctual, gradual și proporțional, după ce o parte dintre manifestanți au exercitat presiuni asupra dispozitivului forțelor de ordine.
Dar există și cealaltă imagine a zilei de 15 septembrie: cea văzută de participanții aflați în stradă. Oameni alergând, gaze, panică, mame încercând să-și protejeze copiii și protestatari care încercau să părăsească zonele în care situația escaladase.
Iar această parte a poveștii nu trebuie eliminată doar pentru că nu se potrivește unei narațiuni în care întreaga manifestație este redusă la câteva secvențe de violență.
Violențele trebuie investigate, indiferent cine le-a comis. Dar cu aceeași rigoare trebuie explicată și intervenția forțelor de ordine.
