În paginile revistei Buletin Cultural, anul XIII, nr. 1 din 25 aprilie 2026, publicație semestrială editată de Asociația Culturală Rovine – Țuțulești, comuna Suseni, județul Argeș, primarul comunei Rociu, Aurel Bălășoiu, semnează o mărturie personală dedicată uneia dintre cele mai vii tradiții ale satului românesc – hora. Între amintire și realitate, textul conturează imaginea horei de altădată și locul ei în comunitatea de astăzi.
Hora satului – trecut și prezent în comuna Rociu
,,Am cunoscut lumea satului de odinioară din povestirile bunicilor, părinților, ale unor trăitori din acele timpuri dar şi din amintirile copilăriei mele. Hora era una dintre cele mai complexe manifestări folclorice ale satului. Era un fast al localității rurale.
Nenea Radu Cumpenaşu (1927-2011), bun cunoscător al tradițiilor din satul Serbăneşti, mi-a descris hora satului. Aceasta se desfăşura în aer liber pe poiana la marginea satului, sau la intersecţia drumurilor şi iarna în localul şcolii. Aici veneau tinerii şi maturii să joace, iar bătrânii să se întâlnească pentru a afla ultimele noutăți, ori să depene amintiri.
Petrecerea era săptămânală, duminica şi în zilele de sărbători religioase, de la amiază până înserat. Horele țărăneşti se întrerupeau doar în timpul marilor posturi religioase ale anului (Paşte, Sfinții Apostoli Petru şi Pavel, Sfânta Maria şi Crăciun). Cam după primul Război Mondial, în vacanţele elevilor şi studenților încep să se organizeze baluri, unde veneau şi tineri săteni, dar aceştia aveau orchestra lor separata care cântau numai melodii populare, şi se desfăşurau în cele doua clase din localul școlii din vale, una destinată elevilor şi studenților, cealaltă tinerilor săteni. Studenții şi elevii îşi alegeau şi „regina balului”.
Flăcăii erau cei care angajau lăutarii, stabileau plata şi „cinste”, (tuiculița) pe care o beau la terminarea horei, pe înserate.
Bătrânii povesteau ca primele hore și târguri( bâlciuri) se desfăşurau pe poiana lui Niță al lui Pavelescu, situată pe terenul unde este acum gospodăria lui Ionel Alexe.
Cu timpul, acestea au fost mutate în diferite locuri: în poiana lui Radu Bălteanu, în poiana din spatele casei locuitorului Marin Pațurcă, tatăl Tatianei Şerban şi la răspântia drumurilor din dreptul locuitorului Florian Pavelescu (Moțică).
Aceste amplasamente ale horelor s -au menținut până la al Doilea Război Mondial( 1945).
Locuitorul Gheorghe Rizea mi-a spus: Noi băieții veneam la hora în costum popular, aveam cămăși cu râuri pe piept şi pe poale. Ni le coseau uneori mamele, când aveau timp, şi surorile. Fetele aveau prilejul să-si etaleze iscusința de a țese şi coase şi poale pentru şorțuri sau fote. lile și şorturile erau cumpărate din târgurile muşcelene.
„leşitul la horă”, constituia un eveniment important din viața tinerelor fete de la sat şi al băieților. Aceste eveniment avea loc în prima zi de duminică de după Paști, adică a doua zi.
Fetele care ieşeau pentru prima dată la horă se pregăteau cu un an înainte. Coseau pe ascunselea iile pentru a nu le fi furate modelele pe care le luau de la rude din alte sate. Aşadar, fiecare ie scoasă la hora avea model unic.
În sat se povestea că domnişoara Elena lui Nae al lui Niță (după căsătorie, Giuglan) în anul 1935 i-a rupt în horă ia unei fete care avea același model ca pe ia ei. De unde? Mama fetei era de i-a furat modelul pentru ia fiicei sale. Mare a fost umilința ajutor în gospodăria tatălui ei şi pentru tânăra copilă.
Flăcăii se interesau din timp despre fetele care ies la horă, ce zestre aveau, de atitudinea părinților. Se ştia că: „Iesirea la horă” însemna pregătirea pentru măritiş. Băieții care aveau serviciul militar erau considerați buni pentru însurătoare.
Când tarafurile începeau să cânte, băieții se prindeau în horă mare. La un moment dat, câte un băiat se desprindea și o lua la horă pe fata care îi era dragă, nu înainte de a cere permisiunea mamei, toate fetele erau însoțite de mame (fata trebuia să aibă încuviinţarea). Si aşa….pe rând erau invitate fetele de dans. După pauză intru în horă si tinerii căsătoriți și cei mai maturi, astfel că hora era….. mare, aşa cum se și numea: Hora Mare.
Tinuta tinerilor era dreaptă, privirea deschisă, fata zâmbitoare. Acestea arătau trăsăturile de caracter ale fiecărui dansator. De la acest moment de sărbătoare nu lipsea spiritul civic oglindit în strigături atât de cunoscute şi astăzi:
„Cine joacă lângă mine Toata vara-i merge bune Cine joacă lângă altul Toata vara o doare capul.
şi Pentru badea care-mi place Zece zile-n câmp aş face Însă, pentru cel ce mi-i urat, Una fac….si-mi pare mult,,
Menționez că în satul Sărbăneşti au existat mai mulți lăutari: Cavaciu – vioară, mort in Primul Război Mondial, Nae Țiganu – țambal, tânărul Gheorghe al lui Zoantă, mort în al Doilea Război Mondial, Ion al lui Zoanța contrabas, Ilie al lui Marin Pațurcă – caval, Tică Neagoe vioară, Tudor Țăcăneală (Zamfir) – vioară. La horele bâlciurilor erau invitați și lăutari din satul Rociu renumiți pentru că ei pregăteau tinerii în acest domeniu. Astfel, vestiții lăutari: Fane Lăutaru, Radu Mazilu, Florea I Lăutaru, erau maeștrii în această artă. La fel şi cei din Gliganu….
Îmi amintesc cu drag de prima mea prindere în hora. Aveam 18 ani.. timiditatea mă însoțea deşi învățasem de la surorile mele mai mari toate dansurile populare care se jucau la acea vreme: Hora Mare, Hora în doua parți, Hora lui 22, Boiereasca, Ungurica, Sârba.
Cel mai îndrăgit dans popular românesc „Ciuleandra”, la început cu pași lenți, apoi din ce în ce mai accelerat, în 3-4 hore mici de cca 8 persoane, se roteau una după alta, era cel mai solicitant din punct de vedere al rezistentei. A trecut ceva timp pana l-am învățat.
Lăutarii cântau din ce în ce mai repede și mai tare, sperând că vor obosi dansatorii, dar ……nici vorba, se opreau numai atunci când hotăra cel care a comandat acest joc popular.
Intre anii 1952-1971 s-au construit in fiecare sat al comunei cate un cămin cultural unde se desfăşurau activități culturale.
După 1990, satele româneşti s-au schimbat. Ele îşi modifică fizionomia încercând din răsputeri să se adapteze situațiilor noi. Odată cu aceste modificări, se modifica şi sistemul de valori ale culturii populare, ba mai mult…. mentalitatea oamenilor.
وو Ca edil al comunei nu am stat nepăsător, și printre alte valori culturale am reînviat în urma cu 5 ani Hora Satului,,. Tinerii localnici, elevii mari și mici sunt instruiți de profesorul coregraf Dulescu, incluzând în repertoriul ansamblului jocuri populare vechi şi noi. Mai mult, ansamblul comunei Rociu este înfrățit cu alte ansambluri de gen, din comune apropiate dar și din județul Olt. Periodic suntem invitați în aceste locuri, la fel şi tinerii de acolo vin să ne arate frumusețea dansurilor populare din comunele lor. Împreuna ne prindem în hora la care intră: localnicii tineri și mai puțin tineri. Fiecare ansamblu vine cu taraful propriu.
Periodic inițiez în comuna noastră „Hora Satului” care se desfășoară în cele 3 Cămine Culturale şi în Casa de cultura Ilie Predescu din Serbăneşti. M-a surprins faptul că în hora se prind și cei bătrâni, satisfacția le fiind mare că nu au uitat să joace, dar și că rezistă chiar și la sârbe.
Ultima hora a fost în după-amiaza zilei de 14 februarie 2026 la Căminul Cultural Gliganu unde au participat si locuitor ai comunei Suseni.
, pe străzi şi Tinerii si copiii îmbracă cu drag și respect costumele populare. În ziua Horei Satului în sălile căminelor culturale este un curcubeu de culori pe ii, cămăşi populare,etc.
Nu a fost uşor să îmbogățim zestreaulturală a comunei cu trei seturi de costume tradiționale, astfel, avem in dotare un set de costume populare pentru copii( fete si băieții): „Floricica de Câmpie, un set pentru Grupul Vocal feminin: „Floare de câmpie”, şi un set pentru Grupul Vocal al preoților, Dambovnicul.
La fiecare Hora Sătească am avut grijă să pregătesc câte o surpriza tuturor participanților: copii, tineri, maturi, bătrâni, dar şi celor care au venit din comuna Suseni. Împreună ne-am bucurat de gogoşile calde, dar şi de feliile de cozonac pe care le-am servit în pauza dintre dansuri.
Pe înserat, dansatorii și cei prezenți s-au îndreptat către casele lor mulțumiți că au petrecut o după-amiaza minunata, şi cu rugămintea de a mai organiza şi alte activități culturale.”, semnează, Primar, Aurel Bălăşoiu.
Mărturia primarului Aurel Bălășoiu devine astfel nu doar o rememorare a unor vremuri în care hora era un punct central al vieții comunității, ci și un îndemn la păstrarea și valorificarea tradițiilor locale. Într-o lume în continuă schimbare, astfel de repere rămân esențiale pentru identitatea satului românesc și pentru legătura dintre generații.
