Merg apăsat, privind la Cruce.
Crucificat Hristos pe Ea,
De două mii de ani şi-o duce
Şi dornic e s-o care şi pe-a mea.
El vede cît de greu îmi e
Şi pentru mine, de pe Cruce vrea să sară
Să-mi răcorească fripte-mi buzele,
Cu apa sa cea vie. Păcate amărîte mă omoară.
Pe Cruce, El bătut în cuie,
Îşi plînge cu iubire turma sa.
Se uită împrejur şi turma nu e,
L-a părăsit în timp ce El plîngea.
Din rădăcini Iisus îşi smulge Crucea
Şi vine după noi ca să ne-o dăruiască.
Drept armă s-o avem puternică atuncea,
Cînd ispitiţi sîntem de legiunea vrăjmăşească.
Îngrădeşte Cruce Sfîntă
Pe tot omul, cu-al Tău semn!
Şi auzi-l cînd Îţi cîntă,
Bucură-te Sfinte Lemn!
Apără-i pe-aceia care
Cu credinţă Te cinstesc!
Sfîntă Cruce, Cruce tare,
Porţi puterea celui Mare,
Nevinovat condamnat,
Ce pe Cruce-n chinuri moare,
CUVÎNTUL
Cuvîntu’-i miere sau otravă,
Prin el dărîmi, prin clădeşti.
După cum vrei să-l foloseşti,
Prin el îndrepţi o stare gravă.
Tot prin cuvînt Domnu’-a zidit
Cerul, pămîntul şi cele ce sînt.
A zis doar, SĂ FIE! Creator cuvînt.
Şi pe lume astfel, toate s-au tocmit.
Din gura lor, a pruncilor,
Cuvintele ies încă ne-nţelese
De noi. Căci ele sînt atent alese
De prunci, şi doine sînt, de dor!
Eu prin cuvînt îmi cer iertare
Vouă, celor ce v-am greşit.
Şi sincer, simt c-am şi primit.
Puterea de-a ierta a celor buni, e mare!
Cuvîntul bun aduce fraţi la masă
Cuvîntul rău pe-aceştia îi desparte.
Într-un moment sau altul, cu toţi avem dreptate.
Tu iartă în tăcere, şi din orgolii lasă!
Cuvînt este lumina,
Cuvînt este şi noaptea.
S-alegi ca mod de viaţă, ai toată libertatea.
Dar bine-ar fi, pe prima!
Cuvinte-am pus în poezie
Aşa cum eu m-am priceput.
De crezi că trebuia mai mult,
Îţi las această bucurie ţie!
Şi completează tu ideea mea,
Cu ce idei ai tu despre cuvînt!
Din tot ce ai trăit pe-acest Pămînt,
ATENŢI, SAU…?
În miezul nopţii magice, albastre,
Cînd veşnicia ne veghează,
Noi stăm atenţi la geamul casei noastre,
Vorbind cu timpul ce se depărtează.
Şi fuge timpul cum fug hoţii
În miezul nopţii magice, albastre
Iar eu si tu si noi cu toţii,
MAMA
Mama ta este pe lume
Primul chip pe care-l vezi.
Ţi-a dat viaţă, ţi-a dat nume
Şi drumul ce-o să-l urmezi.
Mama ta este izvor
De blîndeţe, de lumină.
Multe nopţi şi cu mult dor,
Ea nu doarme, ea te-alină!
Mama este armonie
Chiar şi-atunci cînd îi e greu.
Pentru ea e bucurie
Să ştie că-s bine eu.
Mama mult a pătimit
Peste ale ei puteri.
Să mă ştie fericit,
Azi mai bine decît ieri.
Mamă dragă, mama bună,
Eu din nou îţi mulţumesc.
Faţa ta albă de zînă,
Cînd o văd, simt că trăiesc!
Ai muncit din greu, voioasă
Timpul iute a trecut.
Şi-n păr, într-o dimineaţă,
Ghiocei ţi-au apărut.
I-am văzut, dar nu ţi-am spus.
Străluceau ca nişte stele.
Admiram pe gînduri dus,
Ghioceii mamei mele.
Mi-aminteam scene din viaţă,
Zile bune, dar şi grele.
Dragoste văd, şi speranţă,
În privirea mamei mele.
Totul pare că s-a-ntors,
Rolurile s-au schimbat.
Eu voi fi cum ea mi-a fost
Devotată, devotat!
Preţuiţi copii pe mama
Şi iubiţi-o cît trăieşte!
La nevoia ei luaţi seama,
Bucuroşi fiţi cînd zîmbeşte!
Mamă dulce, iubitoare,
Sufletul meu nepereche,
Eşti o vie sărbătoare,
Eşti un vers de doină veche!
Vocea ta mă linişteşte,
Ochii tăi mă încălzesc.
Mîna ta mă îngrijeşte
Şi m-ajută să-nfloresc!
Eu copil, griji n-am avut.
Tu în suflet le-ai ascuns.
Şi chiar dacă te-au durut,
Cu tărie tu le-ai dus.
Pentru toate-ţi mulţumesc
Şi din nou îţi cer iertare!
Iartă-mă cînd eu greşesc,
JUSTIFICATE GRIJI PENTRU COPIII NOŞTRI
În noi copiii-şi pun nădejdi
În cei adulţi din preajma lor.
Ei ne cred sinceri şi oneşti
Şi cred întru al nostru ajutor.
De multe ori îi înşelăm. Ce tragic!
Copiii nu cunosc, nevinovaţi cum sînt,
Că-n vremea noastră-n chip real, nu magic,
Ipocrizia stă la loc de cinste pe pămînt.
Şi li se vînd fete morgane, ştiţi? Minciuni.
De către unii dintre noi cu caractere mici
Ce-i fac să creadă că ei înghit aprinşi tăciuni.
N-au nici talent, nici pregătire, falşii măscărici!
Copiii sînt plimbaţi printre erori
Prin tot ce se prezintă a fi măreţ.
Şi sînt contaminaţi cu falsele valori,
Chiar moarte li se vinde, cu mult preţ.
Demascaţi-i voi, integri, sprijin al vlăstarelor
Pe toţi vînzătorii falşi,
Care fără de reţineri şi în văzul tuturor,
Ucid suflete. Ce laşi!
Interveniţi la timp, integri voi, cei dragi ai lor
Şi implicaţi-vă activ în tot ce-i bun!
Şi oferiţi ce-i cu adevărat măreţ, copiilor,
Să crească în valori morale copilul de român!
Voi, ce-aţi rămas oameni de bine,
Ce vertical umblaţi şi vertical gîndiţi,
Asiguraţi-vă cu simţ ziua de mîine
Şi vertical vă creşteţi voi copiii, şi cuminţi!
Cu dragoste să-i faceţi să-nţeleagă
Ce se întîmplă azi în lume.
Şi responsabili, ei să îşi aleagă,
Dorinţa de-a trăi în fapte bune!
Ştim cu toţi că după nor
Vine şi timpul cu soare.
Te rog Doamne, cu mult dor,
Ocroteste-o pe-a mea Floare!
Ocroteşte-i pe copii,
Daruri de la Tine sînt.
Fă-le Doamne bucurii,
EROILOR
Eroi români care-au murit,
Însîngerînd a ţării glie,
Plini de speranţă s-au jertfit
Şi sînt pe veci o rană vie!
În cartea vieţii ţării noastre
Slove de sînge eroii sînt.
Curg roşii rîurile-albastre
Şi grîul pîinii roşu creşte din pămînt.
Mulţimi de tineri bravi s-au adunat
Pustii rămas-au satele atunci.
Sub tricolor la luptă au plecat,
Viclean război, i-a smuls de lîngă prunci.
Şi a-nceput prin aer să răzbată
Ucigătorul şuier şi vîjîit de glonţi.
Mulţimi de tineri bravi aveau să nu-şi mai vadă
Pe pruncii lor. Cădeau eroii morţi!
Rămas-au prunci români, fără părinţi.
Părinţii s-au aflat fără feciorii lor.
Din ochii cei rămaşi, lacrimi fierbinţi,
Cad pe fierbintele însîngerat ogor.
Ani grei, pe front au îndurat
Chinuri şi frig, război şi moarte,
Batjocoriri şi deportări şi marş forţat
Şi duşi au fost, de ţara lor departe.
În gropi comune fost-au aruncaţi
Şi nu se ştie cîte astfel sînt,
Necunoscute locuri, cu voi, eroi uitaţi,
Morminte Sfinte-n ţară, sau în străin pămînt.
De aceea noi cînd trecem
Pe unde s-au scris istorii,
Plîngînd amar ne reculegem
Pentru toţi eroii ţării!
Şi conştienţi cu toţi să devenim
Că România, Sfînta noastră ţară,
Pusă pe hărţi a fost, în chip sublim,
De bravi eroi care plecară.
Cinste şi onoare dumneavoastră,
Iubiţi eroi care-aţi luptat
Ca România, ţara noastră
Să aibă viitor neatîrnat!
Cu dragoste să le aprindem lumînări,
În Liturghii, smeriţi să îi cîntăm!
Însîngerat pămîntul Sfintei Noastre Ţări,
CONTEMPLATIV…
La început, boboc de floare…
Cît ni-i vremea? Cît un vis?
Ne răspunde cel ce moare,
Interval pe cruce scris!
Chiar trece viaţa noastră,
Sau trecem noi contemplativ
Nepăsători la o fereastră,
De tren grăbind fără motiv…?
De ce-o lăsăm să treacă,
De ce nu ne opunem?
Noi o vedem cum pleacă
Vedem cum noi apunem!
Dacă merge cum se crede
Roag-o să te ia cu ea!
La răspîntii de te vede,
Roag-o, şi te va-ndrepta!
Viaţa este răsăritul
Şi amiaza şi-nserarea,
Dragostea şi infinitul,
Ploaia, soarele, iertarea.
Să luăm aminte la albine,
La păsărele şi la flori.
La toţi ne curge timp prin vine
Şi nu trăim de două ori!
Viaţa e învestitură,
Cea mai sfîntă demnitate!
N-o primeşti pe semnătură,
SEARA DE VARĂ
Ca albul florilor de nuferi vara,
Visînd nestingheriţi pe lac,
Aşa-ţi doresc să-ţi fie seara
Şi cu parfum de liliac.
Zăreşti un trandafir la geam la tine,
Ce fericită îl deschizi.
Primeşte-l! Trandafiru’-i de la mine,
Arzînd de pofte şi dorinţi.
Aşa gingaş l-ai luat în mînă
Şi alb el s-a făcut, ca mîna ta.
Iar cînd mă chemi, dorinţa să-ţi rămînă
Aprinsă ca venirea mea!
Această-ngemănare de idei,
De sentimente, de culori,
Au perceput-o ochii mei,
Numai la tine şi la flori.
Ce muzici eşti tentată să asculţi
În seara cu parfum de liliac?
Ascultă trandafirii care vin mai mulţi
O POVESTE
O poveste înrămată,
Dintr-un prăfuit album,
Face inima să-mi bată
Într-un fel mai nu ştiu cum…
Povestea din albumul prăfuit
Este cu totul azi, schimbată:
Sideful dragostei, de timp îngălbenit
Apare ca o umbră mat, vivantă!
O bancă-n piatră dăltuită
Arată părăsită fără noi.
Iar dragostea descumpănită
Păşeşte cu tristeţe înapoi.
Tăcerea noastră prelungită
Se-nfige amorţită în pămînt.
Magnolia priveşte înflorită,
TÎRZIU, DE IARNĂ
Ce personală e această iarnă
Doar pentru mine ea adie!
Din cer omătul stă să cearnă
În viaţa mea, deja tîrzie.
Va răsări cîndva şi soare
În viaţa cea tîrzie-a mea?
Te-aud cîntînd în depărtare
Mă-ntreb dac’-am făcut ce trebuia?!?
Ceva inexplicabil în cuvinte nu mă lasă
Mă duce şi mă-ntoarce; dar ce am?
O, ce frumos era la tine-acasă,
Cînd nopţile, în scrum le prefăceam.
Vechi nostalgii împărtăşeam,
În şemineu mocneşte jarul.
Spre regăsire practic ne-ndreptam,
Bătrîn, uitat de vremi, frumos cînta cobzarul.
Fireşti dorinţe-aveai şi-aveam.
Încredinţaţi că vrem, noi am pornit la drum.
Unul spre altul prin noapte alergam,
DORINŢĂ LA MALUL MĂRII
Privesc spre răsărit cutezător,
Şi te zăresc venind pe mare.
Îl rog pe bunul vînt, să bată mai uşor,
Să nu-ţi înece paşii, că mă doare.
Dorinţe vii, ca din mătase şal,
Eu împletesc în suflet, vîlvătaie.
Să-ţi lumineze calea ta pe val,
DE CE…?
Mergînd la pas prin colbul verii
Simt grijile dogoritoare
Cum mă lovesc, dînd loc durerii
De suflet, nu şi de picioare.
Picioarele mă ţin şi merg
Dar suflet trist, parcă mă lasă.
Prin locuri dragi şi vechi eu trec,
Sufletu-mi greu trage spre casă.
Păşeam din ce în ce mai rar
Prin colbul verii, în strat gros.
Trecînd pe la bătrînul anticar
M-a invitat prieteneşte să stau jos.
Cînta o muzică divină
Şi ceaiul aromat plutea în samovar.
Dansa pe muzică, difuză, o lumină,
Dansa în jurul meu uimit, cinstitul anticar.
Aş fi rămas. Era îmbietor la el.
Mi-ar fi plăcut, o carte să-mi aleg, lîngă un ceai
Şi să mă-mbăt gustînd din ambele la fel
Şezînd într-un hamac din flori de mai.
Să-mi odihnesc tot trupul istovit
De suflet, ce să mai vorbesc?
Durerile mi s-ar citi pe chipul adormit
Atît că sufletul mă-ndeamnă să pornesc!
Şi plec prin colbul cel fierbinte
Şi toate se opresc, iar eu nu înţeleg
De ce privesc la cer mergînd-nainte?
Iar unii din ai mei, de ce în urmă-mi merg?
